Acum un an scriam despre rautate...despre posibilitatea si capacitatea de a face rau.Acum un an priveam rautatea doar ca pe acele intepaturi...ca pe cinismul pe care il avem in noi si il aratam si celorlalti.Mai apoi,am invatat ca putem face rau mai ales prin dorinta de a ne face noua bine.

Sunt la o facultate care m-a invatat ca libertatea noastra se termina acolo unde incepe libertatea celorlalti...dar dorinta noastra de a ne fi bine se termina,cumva,acolo unde incepe dorinta celorlalti de a le fi bine?Cum putem sti daca atunci cand,in accesul nostru zilnic de egoism,ii ranim pe ceilalti?Si cum putem alege intre nazuinta spre binele personal si dorinta de a vedea un zambet pe chipul celuilalt?

Am incercat sa raspund la aceasta intrebare inca din aprilie...O intrebare al carei raspuns initial a fost ca nu te poti sacrifica pe tine,in ciuda nefericirii pe care i-o poti provoca celuilalt...Dar am descoperit,intre timp,ca nefericirea produsa celuilalt ajunge a fi sursa a propriei tristeti.

Si atunci am realizat ca,in ciuda fericirii de moment,nu am fost nicicand fericita si implinita daca cineva a suferit din cauza asta...

Cat despre iertare...Incercam sa o obtinem tot pentru noi...Pentru a nu mai fi umbriti de acea suparare a altcuiva si pentru a ne putea simti impliniti.

Totusi,cred ca mai intai trebui sa ajungem sa ne iertam pe noi pentru anumite lucruri si mai apoi sa incercam sa obtinem iertarea celui pe care l-am ranit.Si am nevoie de aceasta iertare...Am nevoia sa simt ca lucrurile in viata nu sunt iremediabil pierdute sau distruse...

Oare nu aceasta vesnica lupta pentru a castiga ceva sau a lua inapoi ceea ce consideram a fi al nostru ne tine in viata si "pe pozitii"?

Rautatea a devenit in zilele noastre ratiunea de a fi.Zilnic facem rau cuiva si ne dorim asta.Ne simtim fericiti in momentul in care stirbim zambetul de pe fatza cuiva,in momentul in care il facem pe acela sa se simta cu cva inferior noua ca sa ne putem noi anula complexele de inferioritate.Toti suntem la punctul in care ne dorim sa avem macar un pic din cel care ne este superior dintr unul sau alt punct de vedere.Chinul nostru nu este acela de a fi in fiecare zi mai bun pentru a-l depasi,ci este sa ii aratam persoanei fatza de care ne simtim superiori ca suntem mai buni ca ea.Nu putem sa ajungem mai sus,dar,complacandu ne in propria noastra fiinta,si facandu i pe altii sa se simta mizerabil,consideram ca ne am atins scopul.Ne imbatam cu alcool pur.Nu simtit satisfactiile etilicului rafinat,nu suntem ametiti de fericirea castigului,ci imbolnaviti de vaporii saraciei,ai lipsei de esenta...

NU putem intelege cand celalalt se intristeaza pentru ca NOI nu am putut o secunda sa intelegem ca are nevoie de un zambet,de sentimentul sigurantei.Piloanele nu constau in oameni care sunt mult prea slabi ca sa mai reziste vietii.Nu putem gasi sustinere in noi insine,iar ceilalti nu se pot turna pe sine in asfalt pentru a ne ajuta...

M am saturat de aceasta idiotenie,suntem rai,starnim raul,nu putem sa fim macar o data doritori sa iubim.Nu mai stim sa iubim si nu mai stim sa ne pese.Nu ne ajungem sa avem o sg persoana langa noi care sa ne inteleaga,pentru ca ne dorim intotdeauna mai multe si mai multe...

La vie est rosie:)

Mereu am crezut k in viata primesti ceea ce meriti.Am incercat sa ma tin departe de speculatiile privind destinul si posibilitatea unei entitati superioare de a ne controla viata...si totusi am realizat ca,de vreme ce nu primim intotdeauna rasplata p care o meritam,cva ne opreste din a obtine independenta asupra cantarului de viata,iar cineva ne cam trage pe sfoara,punandu-ne sa platim mai mult decat face...

Nu stiu in ce masura un om nu are dreptul sa primeasca ceea ce isi doreste si lucrul pentru care munceste.Nu inteleg de ce niciodata nu putem sa spunem k am primit exact atat cat am meritat.Nimic mai mult sau mai putin.

Zi de zi ma confund cu peisajul in care locuiesc,cu oamenii de pe strada si ma confrunt cu aceleashi probleme ca si ale lor.Dezamagirea,gustul acela amar pe care ti-l lasa EXPERIENTA...experienta de orice fel.Nu cunosc o persoana care sa fi spus ca a fost incantat de orice experienta avuta.Kiar si atunci cand castigi si ai experienta triumfului,tot esti dezamagit pentru faptul s-a consumat.Asadar,muncim,primim ceea ce meritam,dar oare chiar asta meritam?Meritam sa ne simtim dezamagiti de oamenii pe care ne-am bazat?De oamenii carora le-am dat o sansa cu ajutorul careia sa ajunga un piculetz mai aproape de eul nostru interior,de acea constiinta non-cosmetizata de valorile societatii si de standardele amicitiei...

Probabilitatea sa fii dezamagit de o persoana este,in zilele noastre,si nu numai, atat de mare incat ar trebui sa ne inkidem fiecare in noi insine si sa ne ascundem permanent intr-o frica bolnavicioasa de a nu fi raniti de lume si locuri,de viata in general.

Mereu cineva vine si imi plange pe umar,povestindu-mi cum, persoana pe care se bazase, i-a intors spatele.Am invatat cu timpul ca a te plange de aceste lucruri inseamna a admite ca ai fost tradat(cam mult spus,nu?) si ca te-ai inselat in a alege persoana in care sa ai incredere.Este o kestie de orgoliu personal si nu in ultimul rand o kestie prin care admiti ca te dai batut in fatza vietii.Ai gresit si gata.Ii spui celui de langa tine si admiti tare si raspicat:SUNT UN PROST.AM GRESIT.

Ar fi amuzant daca niciodata nu am mai fi supus greselilor,daca mereu am alege persoana potrivita in care sa avem incredere.Nu ar mai exista niciodata satisfactia alegerii corecte dupa tone de esecuri.Asadar,dezamagirea ne face sa continuam.Exista atata vreme cat si dorinta noastra de a ne autodepasi exista.Vorbesc despre autodepasire,deoarece atunci cand ai atins nivelul de a cunoaste foarte bine persoanele cu care iti imparti viata si gandurile obscure,este clar ca ai reusit sa te cunosti intr-atat de bine ,incat sa reusesti sa vezi si in ceilalti daca urmeaza sau nu o dezamagire.

Nu propun un manifest al dezamagirilor si al supararilor pentru o fericire finala(Odihneasca-se in pace!:D),ci un mai mare curaj in a nu accepta ca ai gresit,kiar si atunci cand ai fost dezamagit.

Te poti gandi mereu ca stiai despre ce este vorba si ca ai facut-o in cunostiinta de cauza pentru a preleva informatii noi despre oamenii cu tendinte spre a dezamagi..:D

Balta mea nu poate sa stea...

Balta in care ma gasesc a inceput intr-un moment anume sa faca o revolutie ciudata in ceea ce priveste incapacitatea ei de a fi definita.Toate ratzele s-au pus la sedinte de consiliu pentru a realiza care este natura oficiala a baltzii.Intrebarea care tot kinuia audienta era:Este o balta de ratze salbatice sau una de ratze domestice?hmm...eu m-am retras frumushel de la conversatie si am incercat sa macan in alta parte...

Intrebarea pe care mi-o puneam este de ce oamenii(aaa...ratzele) incearca mereu sa se autodefineasca si isi cauta o origine care sa le diferentieze foarte clar natura de cea a celorlalti.Nu stiu daca noi,ratzele,ne dorim sa stim cu exactitate daca suntem salbatice sau domestice,ci,in spatele acestei dorinte insolite de cunoastere se afla ,mai degraba,dorinta noastra de a apartine unui grup,diferit de celelalte.Cred k de aici apare si problema discriminarilor.O data stabilita identitatea si apartenenta la o specie, suntem incapabili sa le mai acceptam si pe celelalte in dorinta noastra de a demonstra ca grupul nostru este cel mai bun.Ori ii convertim si pe ceilalti la statutul nostru,ori ii ducem in afara societatii.

Renuntand la viziunea bizara a ratzelor asupra lumii,declar k ma simt o ratza cu mari aspiratii de goose wannabe.Niciodata nu m-am inteles cu ratzele celelalte in aceasta privinta...Imi place faptul k sunt o ratzushk otravitoare,dar daca as fi un goose mic,parca as fi mai favorizata...Concluzia?Niciodata nu suntem multumiti cu ceea ce suntem,atata vreme cat exista, sau cel putin asa ni se pare noua,cva mai bun;)