La vie est rosie:)

Mereu am crezut k in viata primesti ceea ce meriti.Am incercat sa ma tin departe de speculatiile privind destinul si posibilitatea unei entitati superioare de a ne controla viata...si totusi am realizat ca,de vreme ce nu primim intotdeauna rasplata p care o meritam,cva ne opreste din a obtine independenta asupra cantarului de viata,iar cineva ne cam trage pe sfoara,punandu-ne sa platim mai mult decat face...

Nu stiu in ce masura un om nu are dreptul sa primeasca ceea ce isi doreste si lucrul pentru care munceste.Nu inteleg de ce niciodata nu putem sa spunem k am primit exact atat cat am meritat.Nimic mai mult sau mai putin.

Zi de zi ma confund cu peisajul in care locuiesc,cu oamenii de pe strada si ma confrunt cu aceleashi probleme ca si ale lor.Dezamagirea,gustul acela amar pe care ti-l lasa EXPERIENTA...experienta de orice fel.Nu cunosc o persoana care sa fi spus ca a fost incantat de orice experienta avuta.Kiar si atunci cand castigi si ai experienta triumfului,tot esti dezamagit pentru faptul s-a consumat.Asadar,muncim,primim ceea ce meritam,dar oare chiar asta meritam?Meritam sa ne simtim dezamagiti de oamenii pe care ne-am bazat?De oamenii carora le-am dat o sansa cu ajutorul careia sa ajunga un piculetz mai aproape de eul nostru interior,de acea constiinta non-cosmetizata de valorile societatii si de standardele amicitiei...

Probabilitatea sa fii dezamagit de o persoana este,in zilele noastre,si nu numai, atat de mare incat ar trebui sa ne inkidem fiecare in noi insine si sa ne ascundem permanent intr-o frica bolnavicioasa de a nu fi raniti de lume si locuri,de viata in general.

Mereu cineva vine si imi plange pe umar,povestindu-mi cum, persoana pe care se bazase, i-a intors spatele.Am invatat cu timpul ca a te plange de aceste lucruri inseamna a admite ca ai fost tradat(cam mult spus,nu?) si ca te-ai inselat in a alege persoana in care sa ai incredere.Este o kestie de orgoliu personal si nu in ultimul rand o kestie prin care admiti ca te dai batut in fatza vietii.Ai gresit si gata.Ii spui celui de langa tine si admiti tare si raspicat:SUNT UN PROST.AM GRESIT.

Ar fi amuzant daca niciodata nu am mai fi supus greselilor,daca mereu am alege persoana potrivita in care sa avem incredere.Nu ar mai exista niciodata satisfactia alegerii corecte dupa tone de esecuri.Asadar,dezamagirea ne face sa continuam.Exista atata vreme cat si dorinta noastra de a ne autodepasi exista.Vorbesc despre autodepasire,deoarece atunci cand ai atins nivelul de a cunoaste foarte bine persoanele cu care iti imparti viata si gandurile obscure,este clar ca ai reusit sa te cunosti intr-atat de bine ,incat sa reusesti sa vezi si in ceilalti daca urmeaza sau nu o dezamagire.

Nu propun un manifest al dezamagirilor si al supararilor pentru o fericire finala(Odihneasca-se in pace!:D),ci un mai mare curaj in a nu accepta ca ai gresit,kiar si atunci cand ai fost dezamagit.

Te poti gandi mereu ca stiai despre ce este vorba si ca ai facut-o in cunostiinta de cauza pentru a preleva informatii noi despre oamenii cu tendinte spre a dezamagi..:D