Acum un an scriam despre rautate...despre posibilitatea si capacitatea de a face rau.Acum un an priveam rautatea doar ca pe acele intepaturi...ca pe cinismul pe care il avem in noi si il aratam si celorlalti.Mai apoi,am invatat ca putem face rau mai ales prin dorinta de a ne face noua bine.

Sunt la o facultate care m-a invatat ca libertatea noastra se termina acolo unde incepe libertatea celorlalti...dar dorinta noastra de a ne fi bine se termina,cumva,acolo unde incepe dorinta celorlalti de a le fi bine?Cum putem sti daca atunci cand,in accesul nostru zilnic de egoism,ii ranim pe ceilalti?Si cum putem alege intre nazuinta spre binele personal si dorinta de a vedea un zambet pe chipul celuilalt?

Am incercat sa raspund la aceasta intrebare inca din aprilie...O intrebare al carei raspuns initial a fost ca nu te poti sacrifica pe tine,in ciuda nefericirii pe care i-o poti provoca celuilalt...Dar am descoperit,intre timp,ca nefericirea produsa celuilalt ajunge a fi sursa a propriei tristeti.

Si atunci am realizat ca,in ciuda fericirii de moment,nu am fost nicicand fericita si implinita daca cineva a suferit din cauza asta...

Cat despre iertare...Incercam sa o obtinem tot pentru noi...Pentru a nu mai fi umbriti de acea suparare a altcuiva si pentru a ne putea simti impliniti.

Totusi,cred ca mai intai trebui sa ajungem sa ne iertam pe noi pentru anumite lucruri si mai apoi sa incercam sa obtinem iertarea celui pe care l-am ranit.Si am nevoie de aceasta iertare...Am nevoia sa simt ca lucrurile in viata nu sunt iremediabil pierdute sau distruse...

Oare nu aceasta vesnica lupta pentru a castiga ceva sau a lua inapoi ceea ce consideram a fi al nostru ne tine in viata si "pe pozitii"?